Vineri , 25 Mai , 2018

Dilema războiului prin procură și noile provocări pentru UE în Orientul Mijlociu

 „Dacă o strici, o cumperi!” este o celebră expresie americană cunoscută și sub numele de Pottery Barn Rule (regula bârnei de ceramică), care face aluzie la responsabilitatea clientului față de produsele expuse și de eventualele daune aduse acestora. În general, regula încurajează clienții să fie mai atenți atunci când manipulează proprietăți care nu sunt ale lor, fiind folosită, pentru prima dată în 1952. Este o analogie adesea folosită pe scena politică sau militară, care sugerează ideea ca dacă un actor din spectrul relațiilor internaționale creează din greșeală o problemă, acesta este obligat să furnizeze resursele și capabilitățile necesare pentru corectarea acesteia.

          Analogia a fost folosită de Colin Powell, care l-a avertizat pe fostul președinte american George W. Bush în 2003, anul invaziei americane din Irak, despre posibilele consecințe ale acestui gest. La scurt timp s-a dovedit că Powell a avut dreptate, Orientul Mijlociu devenind un sistem dezechilibrat, clivajul religios sunni-shia transformându-se în adevărate lupte de gherilă, iar lupta pentru hegemonia regională a dus conflictele la un alt nivel. Cele două tabere rivale din Orientul Mijlociu – rețeaua actorilor statali și non-statali iranieni, pe de o parte, și coaliția aliaților occidentali tradiționali, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite și Israel – s-au angajat într-o confruntare prin interpuși, riscând să destabilizeze total regiunea. Linia de fractură dintre cele două coaliții a devenit axa în jurul căreia se învârte politica regională, dar și cheia înțelegerii multor evoluții geopolitice din Orientul Mijlociu.

 

          Provocarea: Creșterea influenței regionale a Iranului

          Această dinamică nu este cu totul nouă: rivalitatea ditre Riyadh și Teheran, manifestată printr-o serie de conflicte prin intermediari, a fost una dintre caracteristicile regiunii în ultimele două decenii, însă în ultimii ani rivalitatea arabo-persană a metastazat întreaga regiune, fiecare parte câștigând sau pierzând aliați. Pe măsură ce luptele regionale devin tot mai numeroase și mai interconectate, există un risc tot mai mare ca o scânteie localizată să declanșeze o conjugare directă interstatală care să cuprindă întreaga regiune, poate chiar în Rusia și SUA. Decizia președintelui Donald Trump de retragere a SUA din acordul nuclear cu Iranul riscă acum să inflameze și mai mult regiunea, mai ales că există indicii că administrația americană are ambiții pentru schimbarea regimului de la Teheran. Aceste tendințe intensifică semnificativ tensiunile reciproce și reintroduc concurența nucleară în rivalități regionale febrile. Curios este faptul că administrația americană curentă nu pare a fi învățat (aproape) nimic din greșelile predecesorilor, și pare a fi determinată să anuleze tot ce a creat administrația anterioară. Mai mult, este puțin probabil ca noul Secretar de Stat, Mike Pompeo, sau consilierul pe probleme de securitate, John Bolton, să îi amintească lui Donald Trump de dezordinea provocată de „intervenția” din 2003 în Irak, sau de celebra expresie amintită mai sus, implicit de consecințele greu de administrat care ar putea fi generate de o implicare americană directă în Iran. În ceea ce privește Uniunea Europeană, cel puțin deocamdată este vizibilă susținerea în continuare a acordului nuclear, chiar dacă expansiunea influenței iraniene în regiune este mai mult decât vizibilă. Teheranul exercită grade diferite de control în Irak, Liban, Siria și Yemen – cu mult mai mult decât înainte de invazia SUA din Irak în 2003. Mai mult, aliații tradiționali ai Europei – statele din cadrul Consiliului de Cooperare al Golfului (GCC) și Israelul – percep influența militară exercitată de Iran prin interpuși (Hamas și Hezbollah), ca pe o amenințare directă la adresa securității lor.

          Există doi factori-cheie ai strategiei regionale a Iranului. În primul rând, Iranul încearcă să descurajeze ceea ce consideră drept o amenințare reală și iminentă din partea actorilor externi militari. Mijloacele militare convenționale ale Iranului nu le echivalează pe cele ale Israelului sau ale Arabiei Saudite, cu atât mai puțin ale SUA. Iranul a adoptat tactici asimetrice pentru a aborda acest dezechilibru de putere, folosind aliați precum Hezbollah pentru a-și păstra capacitatea de a-și lovi inamicii și, prin urmare, să descurajeze atacurile directe. De asemenea, a menținut un program de rachete care acționează ca un alt mijloc de descurajare împotriva atacului direct al inamicilor regionali mai înarmați. În al doilea rând, și strâns legat de percepțiile sale privind amenințarea, Iranul emite pretenții la un rol politic semnificativ în modelarea echilibrului regional al puterii. Condus de un amestec de naționalism și ideologie, Teheranul respinge orice ordine regională care dorește să îl excludă. Iranul urmărește să folosească prezența militară pe teren pentru a obține rezultate politice care să îi păstreze interesele.

 

          Interesele Uniunii Europene

          Europa nu este neutră în această luptă regională. UE are relații militare și economice cu toate statele din Orientul Mijlociu care formează frontul anti-iranian. Pe de altă parte, Iranul reprezintă o șansă pentru securitatea energetică europeană. Am putea vorbi aici de o dihotomie a intereselor, însă UE, conform planului Global European, va încerca să profite de lipsa de predictibilitate manifestată de Washington, și să încerce să se legitimeze global ca agent onest de securitate și păstrător al tradiției diplomatice și a tratatelor internaționale. Totuși, pentru a-și atinge aceste obiective, europenii nu trebuie să îmbrățișeze exclusiv linia trasată de Washington sau să adere la frontul anti-iranian. În timp ce comportamentul regional al Teheranului ridică multe semne de întrebare, uneori adevărate provocări, actorii europeni trebuie să realizeze că un angajament militar în Iran va destabiliza Orientul Mijlociu și va crea mari probelme de securitate atât în regiune cât și în Europa. Mai mult, orice tentativă de schimbare a regimului, sau de descurajare a comportamentlui regional, va ranforsa legitimitatea regimului de la Teheran și va spori sentimentul  anti-occidental.

          UE poate juca un rol mai eficient, menținând o concentrare intensă asupra eforturilor de atenuare a tensiunilor regionale. Spre deosebire de SUA, UE și Rusia au un avantaj clar în regiune, și anume accesul la toți actorii implicați în acest conflict rece. UE ar trebui să folosească acest avantaj pentru a deschide drumul pentru negocieri care ar duce la realizarea unui echilibru regional. Această abordare necesită și o serie de alegeri dificile pentru Europa, dar și un angajament incomod față aliații din SUA și Arabia Saudită, precum și față de Iran. Dar, având în vedere posibilele costuri ale unei conflagrații regionale mai largi, este o investiție politică pe care europenii trebuie să o facă. O asftel de abordare ar putea deveni un câștig geopolitic semnificativ pe termen mediu și lung pentru Uniunea Europeană.

         

         

 

         

 

Comentariile celorlalți

ion pe 28.05.2018 la 12:37
TI-O FURAT ANA TUDORAN POSTUL LA pe?

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.
Salajeanul TV

Meteo

15 Octombrie 2018
Zalău
0.0° C

Detalii Meteo

Curs valutar

10 Iulie 2017
EUR EUR
4.5684 lei
USD USD
4.0107 lei
CHF CHF
4.1540 lei

Horoscop

Balanţă
15 Octombrie 2018
Citeşte mai mult